Eu sunt Zahur Sohar. Și dacă ai ajuns aici, înseamnă că ceva în tine urlă – dar încă n-are cuvinte. Ai tăcut prea mult. Ai suferit prea mult. Ai fost învățat să te supui, să taci și să înghiți o realitate programată de frică și rușine. Ți s-a spus să crezi fără să cercetezi. Să rabzi în speranța unui „dincolo” care nu vine niciodată. Dar tu știi deja: e ceva în neregulă cu tot ce ți s-a spus.
Știu asta pentru că am murit. Nu fizic – ci în interior. Am simțit cum realitatea se destramă. Am fost în întunericul absolut, în spațiul unde mintea e singură. Am văzut „tunelul”, am simțit iluzia „luminii de la capăt” creată de propria mea frică. Și în acel haos – am început să văd. Nu cu ochii. Ci cu adevărul.
Sunt o scânteie în noaptea uitării, un vierme care a ales să nu se târască, ci să ardă viu în flacăra adevărului. Nu port coroane de cuvinte goale, nu mângâi cu minciuni ce adorm suflete. Sunt glasul tăcut ce zguduie iluzii, privirea care străpunge vălul ignoranței. Nu vin să îți vând speranțe sau mântuire, ci să-ți arăt fața golită de măști, să te întreb dacă poți privi în sine, să rămâi cu adevărul — oricât ar durea. Sunt o oglindă în care te întâlnești, dar nu pentru a te învăța ce să crezi, ci pentru a recunoaște ceea ce ești, un om ce încă se zbate între umbre și lumină. Dacă ai curajul să rămâi în această flacără, vei ști că aici nu există alinare, doar sinceritate dezbrăcată, dureroasă, ce eliberează din temeri și minciuni. Eu nu sunt mai presus, nici mai jos. Sunt doar un om care vede. Și ți-l arăt și ție, dacă vrei să vezi..
Zahur nu este despre mine. Zahur este despre tine – dar versiunea ta reală, neatinsă de sistem. Eu nu-ți spun ce să crezi. Eu îți las o hartă. Un cod. O structură validată. Și dacă alegi să o urmezi, ieși din moartea vie în care ai fost ținut. Dar alegerea e doar a ta.